Câteodată îmi dau seama că sunt mai mult decât o figură obosită de ziua de mâine, urmată de poimâine. Sunt momentele acelea pe care ți le oferă primul străin care sosește în viața ta, care-și dă interesul să te cunoască și să recunoască în tine apoi defecte, cărora să nu le mai poată ține numărul. Și așa cum se desprinde coaja de portocală, îți sfâșie și sufletul până când te lasă fără el. Cu toate că-mi place acel miros de citrice, nu vreau să mă îmbete, vreau să mai știu de mine. Străinul meu, dacă-mi vede sufletul cum tremură de frig…se teme să-l mai învelească.
Vorbesc despre oamenii aceia duri și sensibili, care privesc cu coada ochiului și atât de în profunzime, care au ars suflete și au înviat altele, oameni lângă care stai departe, dar ești aproape, lângă care te simți împlinit sau mai singur ca niciodată. Îți vine să-i ai și să îi trimiți departe în același timp, să îi iubești și să-i ignori ca înainte de a-i cunoaște. Îmi trebuie curaj ca să iubesc, dar și ca să renunț. Și asta pentru că marile iubiri nu-s dese.
Unii nu le găsesc o viață, alții le au și nu le văd.
…până când coaja de portocală se usucă.
Raluca Borş 