Viața noastră, Facebook

Știu că de tare mult timp nu m-am mai aflat în treabă pe aici, pentru că n-am mai traversat vreo criză romantică. Acum mă trece o criză de identitate când văd prea fericiții și nu, nu mă refer la Prea Fericiții Părinți, care nu mai știm cine sunt, pentru că suntem foarte ocupați să share-uim pufoșenii sau ororități.

După ultimul recensământ, populația de pe Facebook se împarte în prea fericiți, frustrați și cei care ședem în purgatoriu. Lăsând la o parte orice criteriu de segmentare, trebuie să recunosc că am fost profund surprinsă de numărul de indivizi care își săvârșesc nevoile în fundul curții, dar care apoi, vin cu mâinile murdare și apasă LIKE. Un fel de microbiști.

N-oi fi nici eu un soi prea breaz și-i mulțumesc Facebook-ului că mă ține la curent totuși cu noutăți. La cât de ingrată sunt, aflu și eu ce mai face prietena mea din Vâlcea, cât de îndrăgostit este amicul din Mehedinți, cum o duc fetele din Cluj, ce achiziții își mai fac neamurile și când e ziua vară-mii. Apropo, e mâine. O iert pe bunică-mea că a uitat de ziua mea. Săraca, nu l-a avut pe tata Facebook ca să-i amintească. Uite așa, trăim mai mult online.

Nu știu dacă alții pot, dar eu sigur reușesc să trăiesc fără să știu cât de frumos e machiajul tău tricolor, în ce culori te-ai mai îmbrăcat exceptând negrul pe care-l văd zilnic, de câte ori ieși la cafea și așa mai departe. Nu știu câtă lume vrea diabet de la toate siropoșeniile existente, pline de alinturi la (diminutiv)². În plus, noi ăștia, muritorii de rând, și noi suntem fericiți, și noi avem momentele noastre de tristețe. Nu e nevoie să insistați, chiar am înțeles că sufletul vă este externalizat și că emoțiile voastre provin din numărul de LIKE-uri. Totuși, nu-s chiar insensibilă să spun că mă doare-n zona coatelor, dar nici nu-mi dau viața după amănuntele descrise-n cratime lipsă, de cele mai multe ori, nici nu mă interesează să știu cum arătați după o cină romantică sau, mai ales, ce urmează după. Gusturile unora nu mă incită, nici picățelele albastre peste dungi verzi, nici simfoniile puradești, cartofii de la KFC și Mc sau papanașii de la Oscar, oricât ar fi de buni, și nici evidenta dorință de a epata.

Se prognozează o serie de tendințe, precum divorțul online (împărțim like-urile, share-urile și fiecare pe profilul lui), spovedania online (cui ai dat like-ul???) și sarcina întrebuințată alteia care nu se teme că-și strică trupul mers la sală. Rămâne în trend mult plăcutul botic țuguiat și selfie-ul la gleznă, odată cu apariția coșului pe nas și a bretonului nedat cu placa.

Învăț altfel

Sunt contexte în care efectul învățării nu-mi place cum sună. Asta ar însemna să le repet pe toate cele dinainte. Și de ce-aș lăsa eu gânduri și, mai ales, pe oameni să revină? Odată cu ziua, e clar că pleacă noaptea.

De asta-mi plac mie străduțele acelea cu sens unic, cu toate că-mi dau panică uneori. Ele mă duc cu siguranță înainte, ștergând urmele unui drum anevoios și, câteodată prea lung, de înapoi. Mă bazez aici pe efectul experienței, fără să fiu nevoită să capăt dexteritate acolo unde nu-mi este locul.

În orice caz,

Prezentul ăsta să-mi fie repetat,

Ce-i dincolo de el, a fost deja uitat.

aproape de șah mat

M-am gândit să-mi las lucrurile în buzunarele mele sparte. Cu sau fără voie, îmi ajung o parte semnificativă de gânduri la oameni care nu vor să mă asculte. O parte care s-au lipit de buzunar rămân necunoscute de aceia care ar trebui să le cunoască și, culmea, chiar acolo, pe fundul buzunarului, stă zahărul amar din inimă.

M-am poticnit și aștept consoane și vocale să ajungă înapoi de unde au plecat, să îmi arate și mie ce să fac… Cos buzunarele sau mai las dintr-ale mele mărunțișuri să se prăpădească în neant? Poveștile adevărate îndeamnă către înainte, mie mi-e cam frică de înapoi, așa că rămân aici și aștept mutări în funcție de gânduri. Nu sunt departe de-a primi șah mat.

oamenii aceia

Câteodată îmi dau seama că sunt mai mult decât o figură obosită de ziua de mâine, urmată de poimâine. Sunt momentele acelea pe care ți le oferă primul străin care sosește în viața ta, care-și dă interesul să te cunoască și să recunoască în tine apoi defecte, cărora să nu le mai poată ține numărul. Și așa cum se desprinde coaja de portocală, îți sfâșie și sufletul până când te lasă fără el. Cu toate că-mi place acel miros de citrice, nu vreau să mă îmbete, vreau să mai știu de mine. Străinul meu, dacă-mi vede sufletul cum tremură de frig…se teme să-l mai învelească.

Vorbesc despre oamenii aceia duri și sensibili, care privesc cu coada ochiului și atât de în profunzime, care au ars suflete și au înviat altele, oameni lângă care stai departe, dar ești aproape, lângă care te simți împlinit sau mai singur ca niciodată. Îți vine să-i ai și să îi trimiți departe în același timp, să îi iubești și să-i ignori ca înainte de a-i cunoaște. Îmi trebuie curaj ca să iubesc, dar și ca să renunț. Și asta pentru că marile iubiri nu-s dese.

Unii nu le găsesc o viață, alții le au și nu le văd.

…până când coaja de portocală se usucă.

 

sclipiri de scântei amăgitoare

Și n-ajunge bine focul să ardă, că noi îl forțăm să se stingă. Dar poate nu trebuia să ardă și-a fost aprins de o scânteie sau poate ne-am plictisit să ne plimbăm prin nuanțe de roșu și ne-amăgim cu ocheade din alt decor. Sclipirile de scântei sunt mereu amăgitoare, mă țin pe loc sau mă aruncă dincolo de foc. Nu mai știu nici dacă să mai stau la nehotărârea cu care arde… Îmi ține privirea și inima ocupate cu neliniști și alte substantive pline de negații. Și arde incert, pentru că atât vrea și nu pentru că atât poate.

Mai stau să-l privesc doar cât îmi mai vrea inima să mi se-nmoaie. Și nu, n-am un ghețar în loc de inimă. S-a perpelit bine pe o parte, iar fumul aduce un neplăcut miros de plecare.

cam ce ar trebui să știm

Tu trebuie să știi că…

 

Îi văd pe ceilalți înconjurați în fum

…atunci când tu le stai în față.

Și n-aș trece la cuprins,

doar pentru că citesc non-stop despre tine

…în prefață.

 

Dă-mi voie să-ți spun că…

 

Pelerina mea de ploaie stă agățată-n cui,

chiar dacă tare îți mai place

să declanșezi furtuni.

Îți place să asculți când de sus mă picură

și-atunci te compromiți să-i faci vremii

…batjocură.

 

Eu trebuie să știu…

 

Să te păzesc de fum,

Fie că mă plouă sau rămân și fără ultima mea picătură

…de parfum.

Pe dinafară, aroma mi-am pierdut,

dar am pe dinăuntru esența iubirii trecute de-nceput.

corespondență de senzații

Mai e un fir de care se agață și ce a mai rămas din anul ăsta. Vin timpuri înghețate de liniști plus tăceri și dintr-o zare îndepărtată, îmi miroase a dor.

Mi s-au amestecat simțurile în ultima vreme, disting culori când ar trebui să aud și îmi tropăiesc în suflet imagini ce nu au trecut dintâi prin fața ochilor.

Cum să mă exprim să nu pricepi distorsionat?

Cum să nu te fac să auzi dezordonat?

Dar decât să mă mai joc și să te pun pe gânduri,

Prefer să scriu aici  încă două rânduri.

Nehotărârea mă pune să schimb mai des registrul, iar într-o concluzie nu prea pripită, aș răscoli niște dorințe. Tare mi-ar plăcea s-ascult ce-ai scrie într-o scrisoare goală:

cu timbru (că-i distanță),

în plic (pentru siguranță).

…legat de sacru

Eu pun in sentimente particule de sacru. Unele au zgarieturi de la bun inceput, iar altele dobandesc imperfectiunea pe parcurs. Cu toate astea, pentru ca si simtirile-mi capata cateodata forme neregulate, vad imperfectul drept…perfect.

Asta pana cand incepe sa se intample ce n-ar trebui…sa se acutizeze zgarietura.

Pentru ca in componenta sentimentelor mele intra trairi, fapte, dezamagiri, dar si particule de sacru.

neinițiați

Nu de multă vreme am început să iau lecții despre fericire. Măcar nu sunt singură; în banca de alături, în alt cotlon din inima mea, i-am făcut un loc cuiva. Ceva s-a schimbat, ni se predă diferit și e ca și când ne-am fi mutat la o școală nouă. N-am prins niciodată titlul, deci să nu mă pună nimeni să fac vreun cuprins. De concluzii nu mai zic, n-am avut răbdare să stau până la final. Mă bazez pe conștiinciozitatea colegului, el face mereu schițe, dar ce folos dacă trișează și le ascunde? Le scoate însă la iveală când greșesc și nu reușesc să mă corectez singură. Și eu îl mai ajut… Atâtea foi, fraze și schițe au nevoie de o ordine. La asta mă pricep! 

La școala asta nouă am învățat că fericirea stă departe de telefon și convorbiri sofisticate, de gânduri învolburate și adăposturi fără lumină, de emoții nocturne și neliniști fără preocupare, de nefast și exerciții nerezolvate. În sala nouă am dat definiții unor sentimente fără vreun nume până atunci și am anticipat titluri unor amintiri ce urmau să vină. Dar ce titluri! Aproape că mi-am găsit sinele în recuperarea lor dintr-o memorie uitată. 

Camaradul meu e un autodidact. E perfecționist. La sfârșitul zilei, el mereu are un referat. Mai trag cu ochiul și văd aceleași idei, dar conturate într-un fel aparte, în felul lui. 

Intr-un alt decor

Nu știu dacă tu chiar îți dorești,
Dar în fiecare zi, cu o altă poveste, mă cucerești.
Ochii tăi sticlesc un mister covârșitor
și vocea ta se pierde în bucățele din decor.
Dintre atâtea tăceri, doar niște brațe stau împreunate
în jurul felului meu de a fi înconjurat de șoapte.
Vorbești în necuvinte, de vină-i obișnuința,
pricep multe mărunte, chiar dacă-mi dau silința.
Gândești tu ca un autor cu multe dileme,
dar, cu toate astea,
ești cea mai bună carte citită-n ultima vreme.