Zăpada îmi dă tot timpul o stare de nostalgie și deși nămeții s-au făcut comozi, încă nu mă pot obișnui cu albul orbitor, nici cu gerul de afară.
Dar e decembrie, e o lună de poveste, o perioadă în care oamenii sunt mai îngăduitori, cuprinși de febra Sărbătorilor de iarnă, iar agitația asta de jur împrejur e atât de benefică, încât sunt hotărâtă să recunosc că n-aș mai vrea să fiu părăsită de astfel de stări – ca să nu mai zic de cadouri: habar n-am când primește Moșul și scrisoarea mea.
Cerințele nu sunt foarte mari, dar l-am pus serios la treabă, nu să care, ci să aducă doar un amalgam de bine și o doză de gânduri în care să fiu și eu prezentă.
În rest, n-am nevoie decât de mărunțișuri: drumuri luminate și fără troiene, marcaje pe stradă, timp liber și bunăvoință cât se poate.
Am uitat că încep claxoanele, șoferii grăbiți și vorbele nervoase. Gările pline și neîncălzite nu se mai termină și drumul lung până acasă nu se mai scurtează. E un fel de libertate și asta, dar superficială.
Raluca Borş 